Se ceartă în față, sunt crescuți de aceiași oameni – suveranismul de carton și prietenia din spate
Există un spectacol care se joacă de ani buni pe scena politică românească. Nu e teatru clasic, ci suveranism de carton, cu steaguri fluturate strategic, discursuri despre „neam” și „trădători”, dar cu scenariul scris de aceiași autori din umbră. Actorii principali se schimbă de la un act la altul, însă regizorii rămân aceiași. Iar în prim-plan, inevitabil, apar George Simion și Claudiu Târziu.
În față, se ceartă. Ridică tonul, mimează ruptura, aruncă acuzații grele, ca într-o telenovelă politică bine regizată. În spate, însă, liniște și consens. Sunt crescuți de aceiași oameni, formați în aceleași cercuri, conectați la aceleași interese. Nu se luptă pentru români, ci pentru redistribuirea electoratului. Aceiași votanți, mutați dintr-o plasă în alta, convinși că asistă la o „schimbare istorică”.
Strategia e simplă și cinică: o parte rămâne în Alianța pentru Unirea Românilor, cealaltă este invitată să creadă că salvarea vine dintr-o „ruptură”, dintr-un nou partid, chipurile mai curat, mai moral, mai vertical. În realitate, vorbim despre aceleași interese, aceeași rețea, doar un ambalaj diferit. Nu reformă, ci rebranding politic.
Iar punctul culminant al acestui teatru este protestul din 15, organizat pe tema Legii Vexler. Un protest prezentat drept „act de curaj național”, dar care ignoră cu nonșalanță un detaliu esențial: AUR a votat pentru lege în comisie și s-a abținut în Senat, lăsând coaliția PSD–PNL–USR–UDMR să o treacă fără nicio problemă. Mai întâi contribui la adoptare, apoi ieși în stradă să protestezi. Nu e revoltă, e campanie de promovare.
În tot acest timp, România reală nu există în discursurile lor. Nu există românul sufocat de taxe. Nu există antreprenorul mic îngropat de impozite. Nu există muncitorul care vrea respect, demnitate și siguranță. Nu există cetățeanul care vrea o voce reală, nu una folosită doar la urne. Există doar teme convenabile, scandaluri fabricate și patriotism folosit ca decor electoral.
Suveranismul autentic nu se face cu proteste regizate. Naționalismul real nu se joacă în fața camerelor, iar demnitatea nu se negociază în spatele ușilor închise. Când liderii se ceartă în public, dar sunt crescuți de aceiași oameni și servesc aceleași interese, nu mai vorbim despre ideologie, ci despre înșelăciune politică.
Cearta e pentru spectatori. Prietenia e pentru strategie. Iar românii rămân, din nou, publicul folosit într-un joc care nu le aparține.