Eminescu nu e al nimănui. Lăsați-l jos de pe baricade
Pe 15 ianuarie, România face același reflex: îl revendică pe Eminescu. Iar aici începe problema. Nimeni nu are drept moral să pună monopol pe el. Poetul nu e un steag pentru tabere, ci un reper cultural care trebuie lăsat acolo unde l-a așezat istoria.
De ani buni, Eminescu e scos din literatură și împins în politică. Unii, care abia i-au atins biografia, îl folosesc drept portdrapel pentru populism. Alții vor să-i „anuleze” memoria din motive ideologice, într-o formă modernă de damnatio memoriae. Ambele reacții sunt la fel de toxice: reduc un autor la o armă.
Da, Eminescu a avut convingeri conservatoare și texte politice care azi trec de limitele acceptabile. Dar să judeci România anului 1880 cu grila anului 2026 e o capcană sigură. Istoria nu se citește cu furie și verdict imediat, ci cu context.
În spatele mitului rămâne omul: predispus la suferință, perfecționist, reticent să publice. Volumul „Poesii” a apărut fără voia lui, în timp ce era deja grav bolnav, iar consacrarea reală a venit masiv după moarte. Eminescu a devenit „Eminescu” postum: a murit la 39 de ani, în sărăcie, fără să știe ce urmează să reprezinte.
La 176 de ani de la naștere, frustrarea e simplă: l-am pierdut pe Eminescu în zgomotul politic. Dacă vrem să-l găsim, nu e în stradă. E în poezii. În „La steaua”. În literatură.