Seniorul: dovada că politica se poate face cu mâinile curate

Corneliu Coposu rămâne, pentru mulți români, un reper aproape neverosimil: un politician care nu a fost nici măcar bănuit de corupție și care a trăit politica nu ca pe o profesie, ci ca pe o obligație morală. Nu a fost doar liderul unei opoziții fragile, ci standardul de decență al unei Românii care încerca, după 1989, să-și regăsească direcția după zeci de ani de dictatură și minciună instituționalizată.

Poreclit „Seniorul”, Coposu a fost puntea vie dintre democrația interbelică — zdrobită de ocupația sovietică și de comunism — și pluralismul nesigur al tranziției. În timp ce politica anilor ’90 era populată de figuri care învățaseră supraviețuirea în anticamerele regimului comunist, el venea cu o legitimitate imposibil de fabricat: aceea a suferinței asumate fără compromis.

Caracterul său a fost verificat în locul unde oamenii erau reduși la tăcere: închisoarea de la Râmnicu Sărat. Ani întregi a îndurat izolare aproape totală, fără dialog, fără contact uman, într-un regim construit special pentru a frânge voințe. Se spune că, după eliberare, a trebuit să reînvețe să rostească limpede cuvintele. Dar esențialul a rămas neatins: spiritul. Cei 17 ani de detenție ai săi au devenit o lecție de demnitate pe care nici propaganda, nici cinismul tranziției nu au reușit să o șteargă.

Tragedia recentă a României este că, în 1990, tocmai un astfel de om a fost demonizat. În timp ce țara descoperea libertatea, Coposu era ținta insultelor și a mulțimilor manipulate, acuzat că ar fi „străin” de suferințele cotidiene și că vrea să destabilizeze statul. În loc să răspundă cu resentiment, a ales pedagogia democratică: a vorbit despre responsabilitate, reguli și respect pentru adversar, într-o epocă în care ura era instrument politic.

Moartea lui, în noiembrie 1995, a produs o trezire publică. Funeraliile, la care au participat sute de mii de oameni, au arătat nu doar durere, ci și regretul unei șanse pierdute: aceea de a fi înțeles mai devreme ce înseamnă un om de stat. Coposu nu a apucat victoria opoziției din 1996, dar a lăsat un testament rar: dovada că politica se poate face cu mâinile curate.

Două idei rămân definitorii: „Politica este o activitate pe care o faci pentru alții, nu pentru tine” și „Suntem gata de orice dialog, dar nu suntem gata de nicio tranzacție asupra principiilor noastre”. În prezent, tocmai de aceea sună atât de straniu.