Cearta de vitrină și unitatea de culise: cum „războiul” Simion–Târziu s-a topit fix când a trebuit

România politică ne oferă din nou un spectacol de zile mari, cu lacrimi, scandaluri și împăcări fulgerătoare, demne de o telenovelă prost regizată. Protagoniștii? George Simion și Claudiu Târziu, doi lideri care s-au certat public, s-au „rupt”, s-au închis în declarații dure și ne-au lăsat impresia că AUR e pe punctul de a se autodistruge din dragoste pentru principii. Doar că, surpriză: când a venit momentul important, s-au regăsit brusc, mână în mână, exact acolo unde conta.

Pentru cine a fost atent, adevărul e mult mai simplu decât teatrul. Legea așa-numitei „vexări” a fost votată fără emoții de AUR în comisie și mai departe, în Parlament. Fără scandal, fără suveranism, fără urlete despre libertate. A mers ca uns. Iar apoi, ca prin magie, după ce legea a trecut, aceiași oameni apar în fața publicului, aliniați, revoltați, „împotriva” legii pe care tocmai au votat-o. Marketing politic pur, livrat cu aer grav.

Iată cum funcționează schema: întâi votăm discret, apoi ne certăm zgomotos, după care ne reunim solemn ca să ne prefacem indignați. Totul, bineînțeles, pentru binele românilor. Sau, mai corect spus, pentru impresia că cineva chiar se luptă pentru ei. În realitate, românii sunt ținuți de pârăști, plimbați între certuri fabricate și împăcări strategice, în timp ce deciziile reale se iau liniștit, la vot.

„Războiul” dintre Simion și Târziu n-a fost decât o pauză publicitară. O scenă prost jucată, menită să creeze emoție, tabere și comentarii pe rețelele sociale. Când a fost nevoie, gașca s-a strâns imediat, demonstrând că diferențele dispar miraculos atunci când apare interesul comun. Suveranismul se ceartă la microfon, dar votează disciplinat.

Așa arată, de fapt, politica de spectacol: mult zgomot pentru public, unitate perfectă la butoane. Iar românilor li se cere să creadă că asistă la lupte ideologice, când, în realitate, asistă doar la un show ieftin, menit să ascundă același lucru vechi: ne votează una și ne spun alta, convinși că memoria publică e scurtă.