Cum au influențat tinerii și studenții marile schimbări politice din Serbia modernă

Tinerii și studenții au fost, în istoria modernă a Serbiei, una dintre cele mai importante forțe de presiune împotriva regimurilor autoritare. De la comunismul instaurat după al Doilea Război Mondial până la protestele din era Milošević, mișcările studențești au folosit nesupunerea civică, solidaritatea, satira și protestele pașnice pentru a destabiliza puterea și pentru a impune concesii.

După război, Iugoslavia a intrat sub conducerea lui Iosif Broz Tito, iar alegerile din noiembrie 1945 au fost controlate de comuniști. La 29 noiembrie, țara a devenit oficial republică federală, marcând sfârșitul monarhiei și începutul unei dictaturi de factură comunistă. Deși regimul lui Tito avea o deschidere mai mare decât alte state din blocul comunist, inclusiv prin relațiile cu Occidentul și prin libertatea de circulație, caracterul său represiv rămânea clar. Un simbol al acestei represiuni a fost lagărul de la Goli Otok, unde au fost trimiși zeci de mii de iugoslavi suspectați de simpatii staliniste sau de opoziție față de regim.

Până în 1968, puterea lui Tito părea stabilă, însă în societate se acumulaseră tensiuni legate de șomaj, inegalități economice și birocratizarea partidului. Scânteia a venit pe 2 iunie 1968, când folosirea excesivă a forței de către poliție împotriva unor studenți din Belgrad a dus la manifestații ample. A doua zi, mii de studenți au mărșăluit spre centrul orașului, iar intervenția forțelor de ordine a provocat peste o sută de răniți. Universitatea din Belgrad a intrat în grevă, iar studenții și profesorii au cerut pedepsirea celor responsabili, eliberarea arestaților și recunoașterea dreptului la protest.

Mișcarea a depășit rapid cadrul unui simplu conflict local și a devenit prima mare izbucnire de nemulțumire din perioada postbelică. Protestele au ajuns și în alte centre universitare, precum Zagreb, Sarajevo și Ljubljana. Tito a reacționat printr-un discurs televizat în care le-a dat dreptate studenților, susținând că majoritatea erau copii buni care fuseseră ignorați. Deși o parte dintre liderii mișcării au fost marginalizați sau arestați, anul 1968 a arătat că studenții puteau forța concesii chiar și într-un regim dictatorial.

După moartea lui Tito și ascensiunea lui Slobodan Milošević, statul sârb a devenit rapid o mașinărie de propagandă naționalistă. În martie 1991, studenții s-au alăturat opoziției conduse de Vuk Drašković, într-un moment care a marcat prima mare fisură din regimul Milošević. Protestele au pornit de la controlul exercitat asupra televiziunii de stat, denumită de manifestanți „Bastilia TV”. La protestul de la fântâna Terazije, actorul Branislav Lečić a devenit una dintre vocile simbol ale mișcării, iar scriitorul Dušan Kovačević le-a spus studenților că nu sunt acolo doar pentru schimbarea unor directori de televiziune, ci pentru salvarea onoarei și viitorului țării.

Pe 9 martie 1991, armata a fost trimisă pe străzile Belgradului pentru a reprima manifestațiile, iar doi oameni au murit. A doua zi, studenții au ocupat Podul Branko și au continuat ceea ce a fost numit „Revoluția de Pluș”, păstrând protestul în afara logici politice tradiționale și cerând eliberarea celor arestați și demisia directorilor televiziunii. Istoria acestor mișcări arată că, în Serbia, tinerii au reușit de mai multe ori să transforme nemulțumirea socială în presiune politică reală.